CELE ZECE PORUNCI! (negru pe alb)

La margine de cer
stau rezemată
în semicercul lunii
întunecate,
departe vreau
să fiu de mirul lumii,
până la lacrimi
sa-mi ascult destinul
ce curge acum
mai repede ca toate!
*
și cum privesc
în sus nemărginirea,
doi sfinți cam bârfitori
s-au prins...
tot șușotind
ei mi-au adus mâhnirea,
spunând
că raiul pentru mine-i
de când lumea,
doar pe pământ
și visele-au apus!
ca-n cer au loc
doar cei fără păcate,
cei care-au stăpânit
zece porunci...
(de-si mereu le-am strâns
intr-o clepsidră...
sa-mi cer iertare
oentru ele atunci!)
*
și cum stăteam
cu capul pe un luceafăr,
deodată văd
pe Dumnezeu
cu Adam , Petru
și cu ceata lui...
îngenunchiată
între două stele
i-am spus plângând
-Iertare-ți cer
(deși cred ca nu-s prima)
eu pe ascuns
l-am tot iubit cu patos...
și ce iubesc acum
nu-i cel dintâi!
*
și m-a privit
cum n-am văzut privire...
și glasul
care nu-i al nimănui...
spunându-mi
-Dute
cine ți-a scris menirea,
te va lua cu El
în cerul Lui!

silvia